Eu sunt nebun să alerg

Andrei Bălăşan, un tânăr de 24 de ani, a devenit câştigătorul ediţiei 2015 a Semimaratonului Sibiu, la categoria masculin.

Sibianul a parcurs cei 21,09 km ai traseului într-o oră, 23 de minute şi 21 de secunde. Turnul Sfatului a stat de vorbă cu el şi a descoperit că are o poveste care generează un sentiment dătător de speranţă pentru orice persoană care spune “stop” alergatului încă de la “start”.

Andrei Bălăşan îşi trage energia din mişcare şi se hrăneşte cu agitaţie şi alergare. Spune, cu ridicături în marginile gurii, că alergarea îi dă un sentiment aparte şi susţine că ar alerga şi noaptea, chiar şi în somn, dar este conştient că n-ar mai avea nicio picătură de energie, dis-de-dimineaţă, pentru a-şi lega şireturile şi a merge la muncă.

La prima vedere, ai impresia că este un alergător înnăscut, ce practică atletismul de mulţi ani, însă şi uimirea îşi are locul ei. Nu zâmbeşte formal, ci cu gura până la urechi, când vorbeşte despre sportul care l-a marcat, încât ai impresia că a descoperit cea de-a opta minune a lumii. Dar nu-i de mirare pentru cineva care până acum doi ani nici nu voia să audă de sport, despre faptul că ar putea vreodată să alerge la concursuri de atletism. Între timp, a câştigat mai multe concursuri de alergare montană, iar în urmă cu o săptămână a câştigat Semimaratonul Sibiu, la prima sa competiţie pe asfalt. Acum, la doi ani distanţă, “Duracell” vrea ca povestea lui să ajungă la urechile a cât mai multor oameni care spun “stop” alergatului şi îşi doreşte să fie o sursă de inspiraţie, pentru că îşi aminteşte şi el cum îşi zicea la rândul său: “Eu sunt nebun să alerg?”.

Andrei Bălăşan: În 2012, eram voluntar la maratonul Cindrelului şi o fată, colegă cu mine la Vertical Sport şi care alerga şi atunci, mi-a zis la un moment dat: “Taci din gură, nu mai comenta, că tu nu ştii să alergi, nu alergi la maratoane”. M-am ambiţionat foarte tare. În primul rând, am vrut să-mi demonstrez mie că pot. La următoarea ediţie a Cindrelului, m-am dus pe la fiecare concurent şi am zis: “Vă rog, să mă ajutaţi şi pe mine cu o înscriere, cu un gel, cu ceva, pentru că nu-mi permiteam”. Un student nu-şi permitea să meargă la o astfel de competiţie, numai înscrierea era 120 de lei. Echipamente nu aveam, am primit donaţie de la nişte băieţi nişte păpuci care aveau peste 200 de km, talpa era zero. Alunecam cu ei ca pe schiuri. Astfel că m-am hotărât să merg la o competiţie 2X2 Race pe Munţii Făgăraş, primul meu concurs. Am zis decât să mă duc la proba scurtă, mai bine să merg la ce e mai greu, la proba elite, 47 de km. Spre surprinderea mea, eu mă aşteptam să scot 12 ore, dar am scos uimitor de bine, am bătut chiar şi campioni. Am reuşit să scot 9 ore şi 32 de minute. De atunci, m-am îndrăgostit de acest sport. Pe această cale, vreau să le mulţumesc colegilor mei Cosmin Sekely şi Ioan Bebeşelea, cu care mă antrenez, Ionuţ Popovici, Alex Itu, şi mulţi alţii care m-au ajutat.

prima competitie

Nu-mi plăcea sportul deloc. În 2012, făceam mişto de alergătorii montani la prima ediţie a Cindrelului. Ziceam: “Eu sunt nebun să alerg?”, “Cine vă plăteşte ca să alergaţi?”. Și după un an de zile, am zis să alerg şi eu. Eu voiam să fac kilometri într-un timp foarte scurt, ceva minimalist. Adică să mergi cu un sandwich, cu un gel, suplimente nutritive, ca să poţi îndura acel timp îndelungat, şi să văd peisajele. Pentru mine, peisaje şi oamenii cu care merg sunt cele care mă fascinează.

La început, am vrut să demonstrez că orice e posibil dacă ai voinţă şi dacă vrei. Asta a fost prima mea dorinţă. Aş fi bucuros dacă aş putea face lumea să vadă că oricine poate să alerge un maraton dacă are voinţă, chiar dacă e gras, chiar dacă e slab.

Pentru mine, asfaltul înseamnă că-ţi distrugi picioarele. La alergarea pe asfalt îţi mobilizezi o anumită masă musculară, pe când la alergare montană lucrezi şi psihic şi fizic, coborâre, urcare, teren variabil, dar şi teren plat pe care poţi trece peste pragul de acid lactic, să dai 100%. Pe munte am ce să văd. Mă pot bucura şi de peisaje şi de peroanele de lângă mine. Mă şi relaxez. Dacă nu mai pot, iau o afină. Îţi creşte adrenalină, vezi un urs, îţi creşte adrenalina. Vezi o vulpe, un lup. Alergarea pe munte înseamnă să trăieşti clipa. Multe persoane se gândesc doar la viitor şi nu trăiesc prezentul. Merg la lucru, acasă, se uită la tv. Alergarea montană mi-a schimbat viaţă. Văd viaţa cu o altă perspectivă, m-a învăţat să iubesc fiecare clipă. Trebuie să ne bucurăm de viaţă alături de cineva. Eu dacă nu aş fi fost ajutat de acei prieteni nu aş fi ajuns aici.

Eco Marathon 2015

E o experienţă. Trebuie să vezi peste acel prag. Adică dacă reuşeşte să spargi pragul, poţi să faci orice. La un moment dat, când urci soliciţi o anumită masă musculară şi poate nu eşti obişnuit, sau pe coborâre când începi să-ţi dai drumul tot mai tare la vale, adică accelerezi. Și atunci pur şi simplu spargi acel zid şi adrenalina începe să crească. Nu mai simţi nimic, te focusezi pe un anumit punct, de ce vrei să termini cursa. Mă gândesc la finiş. Cum vreau să-l trec. Vreau să sar peste linia de finiş, vreau să mă arunc pe burtă. Să fac tot ce-mi trece prin cap, să mă bucur de rezultat. Dar cel mai important este acel sentiment pe care-l simţi când treci pe lângă un voluntar care te susţine, pentru că şi eu am fost voluntar la rândul meu şi îi susţineam pe alergători. E un sentiment tot mai puternic: “hai că poţi, ştiu că poţi, ce vreau să fac cu viaţa mea, de ce vreau să fac asta, o fac de plăcere sau o fac că am reuşit să fac ceva în viaţa”.

Imediat după trecerea liniei de sosire

Băşici faci mereu. Asta-i clar. Depinde şi de pantoful pe care-l iei, dacă nu ai un pantof special pentru acel teren, dacă nu ai o condiţie fizică foarte bună poţi face crampe musculare, crampe abdominale, care te pot face să abandonezi. O crampă de felul acesta la km 5 sau 10 înseamnă abandon 100%. Te ia cu targa direct.

La primul maraton, 2X2 Race de pe Munţii Făgăraş m-am dus direct. Eu m-am pregătit în sensul că, cu două săptămâni înainte, am făcut o parte a crestei Făgăraşului, adică de la Bâlea Lac la cantonul Rudăriţa, în 11 ore, doar ca drumeţie. Undeva la 33 de km, în alergare uşoară. 3 ore am făcut până pe Moldoveanu, o parte din traseul de 2X2. Ceea ce în concurs am reuşit 2 ore jumătate. Și eram în spatele primilor la 11 minute, după aceea am avut o mică accidentare la întoarcere şi din cauza păpucilor a trebuit să o las mai moale. Eram pregătit doar psihic şi fizic pentru drumeţie mai mult, de alergat nu. Dar m-am motivat, am dat tot ce am putut.

A trebuit să stau o jumătate de oră să-mi revin pentru că ultimii şapte km i-am mers, din cauza genunchiului care s-a umflat, însă nu am vrut să renunţ. Chiar dacă este unul dintre cele mai dificile maratoane din ţară. După concurs a trebuit să fac pauză undeva la 2 luni de zile. Nu mai puteam alerga. Atunci am aşteptat să se recupereze. Și după care m-au sunat colegii să vin la antrenamente. Dacă ai intrat în horă acum joacă până la capăt, mi-au zis.

Relaxare cu frumusetea Transfagarasanului

În Sibiu, alerg prin Parcul Sub Arini, de la stadion până la Muzeul Satului sau chiar până la Poplaca, Răşinari, Cisnădioara. Facem traseu de 21 km, 26, depinde. Si pe traseul specific mergem la Cisnădioara, unde urcăm până pe vârful Măgura, sau mergem la Răşinari, unde facem antrenamente.

Anul trecut alergam şi câte 50 km pe săptămână. Anul acesta, înainte să mă angajez, alergam şi câte 52 şi 80. M-am angajat în primul rând pentru a-mi cumpăra echipamentele de care aveam nevoie. Echipamentele sunt costisitoare. Lucrez şi pentru a merge la Maratonul Olympus, care pentru mine este unicat.

Ei s-au cunoscut la munte. A fost un avantaj pentru mine, pentru că ei m-au dus la munte la şase ani jumătate. Dar pe urmă, de la 17 ani am redescoperit mersul pe munte. Tata zicea la început: “Băi, copile, cum să alergi pe munte?”. După care s-a obişnuit cu idea.

Sampanie cu gust de victorie

Sursa: www.turnulsfatului.ro

1073 Total Views 2 Views Today

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *