Este clar că, ceea ce s-a întâmplat în cele 3 zile, mai ales sâmbăta, a “mișcat” în fiecare niscaiva emoții care v-au îmboldit către a scrie câteva vorbe, de aceea mă alătur vouă cât timp încă se plimbă în mine aceleași tip de emoție. Voi descrie ceea ce am simțit în aceste excepționale zile.

Pentru mine este limpede că ceea ce facem noi cu muntele ăsta e o chestiune transformatoare și revelatoare. Alchimie pură! Te transformă și iți relevă ceea ce nu credeai că poți face și că poți fi. Iți spulberă acele limite mentale și fizice așezate acolo cu mulți ani în urmă de tine, părinții tăi și de alții, iți dărâmă ca pe nimic convingeri cimentate despre propriul fizic și mental, dă foc la rechizitorii întregi ținute în rafturile minții în care ținte sunt alții, când de fapt e vorba doar despre tine, despre ceea ce știi că poți și crezi (în sens de credința) că poți.

Imensa diferență, căci la noi întrebarea care se pune atunci când vine vorba de cucerit iarna un vârf ca Negoiu este ”crezi ca poți?” Și noi am putut pentru că Berenghi Catalin & Co. ne fac mereu să credem că putem și apoi ne dovedesc că putem. Și putem atât de mult. Incredibil sentiment!

Și tocmai asta s-a întâmplat sâmbăta, un miracol în care am realizat că, în ciuda a ceea ce mintea logico-rațională strigă din toți rărunchii „nu poți”, „e periculos”, „renunță” (de ziceai că e Catalin Berenghi), ceva aflat în aceeași minte a amuțit pe loc tot acest concert care mă voia vârât înapoi în zona siguranței din care tocmai evadasem și m-a făcut să reușesc.

Suna un pic schizofrenic ideea de dualitate a minții, însă ea chiar există tocmai pentru a ne da posibilitatea alegerii. Cred că, dacă stați să vă gândiți un pic, toți ați avut, măcar și pentru câteva momente, îndoiala asupra reușitei, un Catalin Berenghi care să vă picure ideea renunțării, pentru ca apoi să îl învingeți la fiecare pas.

Doar după ce iluzorii munți interiori ai neîncrederii, ai neputinței și ai neliniștiții au fost escaladați am reușit să cuceresc muntele din exterior și să zic EU AM REUSIT ASTA. Sâmbătă am simțit că întâi am dat examenul și apoi am învățat lecția, dar am și trăit-o și asimilat-o până la acel nivel în care ea stă așezată deja peste locuri pe care până sâmbătă tronau vechile credințe și convingeri care dictau mereu limita.

Muntele e de fapt o afacere cu tine însuți care presupune coexistența eșecului și a reușitei, iar tu faci alegerea între cele două urmând a primi în funcție de ceea ce alegi conștient și nu aleatoriu, după un principiu al incertitudinii pentru că „Dumnezeu nu joacă zaruri!”, după cum spunea Einstein.

Nu cred să fi avut vreodată sentimentul de a fi atât de puternic ancorat în prezent așa cum am avut sâmbătă, în care am expulzat orice alt gând în afara celui legat de pasul pe care tocmai îl făceam, devenit în ultima parte a coborârii din ce în ce mai puțin răspunzător și curajos în a realiza alunecări de parcă aș fi intrat la tecling pentru a-i lua mingea lui Messi în finala Champions League.

Trebuie sa admitem că pericolul, mai ales cel al alunecării în hăul deschis mereu într-o parte sau cealaltă, :mergea” cu noi la fiecare pășire și nu ne dădea voie să trimitem mintea spre a ne aduce alte gânduri, însa acestuia nu i s-a dat voie să ne arate ce poate pentru că am ales asta.

Căci vorbim despre pericol, pe care spre lauda noastră am reușit să-l privim în ochi și să îl contrazicem, ne aducem aminte cum ajunși la cabană am văzut cum un “semizeu” al muntelui (nu din echipa noastră) echipat după câte se pare ca pentru o expediție selenară era să se ctitorească prin nu știu ce colt de munte, ca mulți alți “semizei” de care, ca-ntr-o veșnică pomenire, vorbea Nea Serban cabanierul cu o zi înaintea plecării “spre” devenit apoi, spre disperarea multora și a mea, “pe” Negoiu.

Asta vine de fapt să facă reușită cu atât mai neverosimilă pentru un “pantofar” ca mine care pâna să ajungă în Christian Adventure, muntele a însemnat, spre eterna nemulțumire, numai stațiuni, pensiuni și plimbări anoste pe trotuar, dar lipsite de pericol alături de alți “pantofari” convinși deja că “doar aia înseamnă a merge la munte”.

De acum înainte, pentru mine a merge la munte se va declina numai prin aventura celor 13 ore de cucerire a muntelui, de aceea nici măcar “expediția” Padina – Piatra Arsă, în varianta ei hardcore cu zăpezi de peste 1m nu o voi mai numi de sâmbătă ca fiind “mers la munte”, părându-mi acum prin comparație, inofensivă ca o plimbare de primăvară în Cișmigiu cu iubita de mana.

Mărturisesc că am avut momentele mele de neliniște și nu am nutrit cele mai creștine gânduri la adresa lui Catalin Berenghi și echipei lui când, spre ora 15, încă eram departe de vârf, iar în așteptarea pe poteca pe care încăpeau doar picioarele mele, dincolo de care era omniprezentul hău și lipit de peretele muntelui, vedeam cum o ceață asemeni unui lapte gros și sănătos cu peste 3% grăsime se aduna ca proaspăt muls amenințându-ne pe noi și valea prin care urma să trecem la întoarcerea care nu mai părea a veni mai devreme de lăsarea întunericului, întuneric care alături deja de ceața și gheața pe care urma să pășim, desena pe pânza minții mele un tablou lugubru în care 100 de oameni înghețați și îngroziți urmau să fie salvați în chip glorios după o îndelungă caznă de elicopterele armatei romane, ale NATO și de ce nu ale Gărzii Naționale Americane.

Ajuns la cabană, mi-am dat seama că plăsmuirile minții mele, semn al unui habarnism înduioșător despre ceea ce înseamnă munte, erau demne de un blockbuster. Calculele lui Catalin și Cosmin s-au dovedit a fi perfecte, coborârea realizându-se în cea mai mare parte încă pe zi.

Căci vorbim de coborâre, recunosc că a mea a fost de fapt o alergare de câteva ore marcată la fiecare pas cu zeci și zeci de căzături și tot atâtea ridicări din cauza bocancilor și a picioarelor care, fără preaviz, au reziliat pe loc colaborarea cu restul corpului, în urma căreia m-am ales cu cea mai teribilă și generalizată febră musculară, în care și cel mai mic mușchi mi-a fost lucrat atât de intens încât cea mai ușoară mișcare a corpului era dureroasa precum scenele de biciuire din filmul “Patimile lui Hristos”.

Mi s-a părut incredibil că, după toate trăirile din timpul urcării, la sosirea în cabană m-am simțit surprinzător de energizat, de liniștit și de exuberant până mult după ora 24, încât dacă n-aș ști din ce se trage această stare și aș fi privit din exterior, m-aș fi suspectat de inhalarea fumului din ierburi împăturite tacticos în acest scop.

Dar nu era vorba de așa ceva, ci gustam din triumful vieții, iar zicând asta nu este nicicum o exagerare, pentru ca viața este și se trăiește numai în cele mai nebunești experiențe (100 de persoane urcând iarna pe Negoiu este, după toate standardele medicale și sociale, o nebunie), iar nu acolo unde, asemeni unei melodii uitate pe “repeat”, faci cele mai corecte, sigure, raționale și acceptate lucruri.

Sentimentelor combinate de uluire, teamă, recunoștință, neliniște, fericire li s-a adăugat sublimul sentiment al conștiinței de neam, amplificat și ridicat în stratosferă de întâlnirea cu dumnezeiescul Părinte Vasile Oltean din Scheii Brașovului care a infuzat în noi cantități imense de istorie adevărată confiscata de vânzătorii și trădătorii de țară.

Sper ca, în toată această incoerență, să fie găsit răspunsul la întrebarea „de ce nu renunț”!

Un gând bun, montaniarzilor!

Vizitați: facebook.com/christianadventure și www.christian-adventure.ro