Maraton 96

Nu şi‐a propus să termine concursul, şi‐a propus doar să‐i depăşească pe cei aflaţi în faţa lui

Ştiu pe cineva, care în anul 1996 a auzit la Radio Contact despre un maraton organizat de ARDAF. S‐a întâlnit cu sportiva care prezentase evenimentul la postul de radio şi a primit numărul de concurs fără să fii alergat vreodată mai mult de 100m şi fără să ştie exact despre ce e vorba. În dimineaţa zilei următoare s‐a prezentat la start la Piața Universităţii cu pantaloni scurţi, tricou de bumbac şi singura pereche de pantofi sport de proastă calitate care doar arătau bine. În jurul lui erau mulţi sportivi emanând un miros puternic mentolat, majoritatea cu experienţă, având pantofi de calitate făcuţi pentru alergători. A fost brusc demoralizat, dar după câţiva paşi de la start i‐a revenit moralul văzând că poate şi el să alerge. Până la Piaţa Romană simţea o presiune şi o durere puternică în dreptul splinei şi a ficatului. Respiraţia devenea din ce în ce mai greoaie, plămânii parcă nu mai vroiau să tragă aer. Gâtul parcă se îngroşase şi jugulara zvâcnea cu putere, iar ceafa începuse să doară, o durere paralizantă care se prelingea pe umeri şi pe tot spatele. Atunci s‐a gândit pentru prima oară la posibilitatea abandonării competiţiei. Dar şi‐a spus‐o în glumă, fiind conştient că e capabil de orice îşi propune. Şi cu tot optimismul debordant nu şi‐a propus să doboare vreun record şi nici măcar să termine cursa.

pace-2

Apropiindu‐se de Piaţa Victoriei depășit de aproape toţi sportivii se gândea să termine măcar cursa populară, de 4Km. Apoi s‐a gândit să alerge sau să meargă măcar până la Casa Presei Libere pentru a lua tramvaiul spre casă. Pe măsură ce se apropia de punctul fixat abandonul devenea iminent. Dar mai erau şi alţi concurenţi care treceau prin aceeaşi stare. Nu şi-a propus să termine concursul, şi‐a propus doar să‐i depăşească pe cei aflaţi în faţa lui.

Fiind ultimul s‐a gândit să facă un ultim efort şi să‐i depăşească pe cei care se opriseră în faţa lui; oricum abandona şi îşi dorea să aibă satisfacţia asta. Dar în faţa lui se zăreau alţii şi alţii care puteau fi ajunşi din urmă şi depăşiţi. A uitat şi de tramvai şi de dureri, nu făcea decât să îşi spună: ”trebuie să fac asta”. A intrat într‐o cursă infernală în care el nu făcea decât să‐şi demonstreze “că poate face orice îşi propune”. După fiecare depăşire se pregătea pentru următorul atac. Avea o mare satisfacţie atunci când făcea aceste depăşiri şi se mai oprea din alergat doar când se vedea departe de cei depăşiţi. Arunca câte o privire în urmă pentru a vedea dacă există vreo ameninţare la poziţia pe care o dobândise cu atâta trudă. Pe la Băneasa a întâlnit un bătrân care avea o plasă pe umăr plină cu sifoane şi pâine. Acesta spunea că a fost trimis de soţie la cumpărături şi trecând prin Piaţa Universităţii a aflat despre maraton. Pe vremea aceea lumea nu avea telefoane mobile, astfel încât bătrânelul se grăbea oarecum să termine cursa pentru a nu‐şi face griji prea mari soţia lui. El i‐a arătat cum să alerge, cum să respire şi cum să îşi dozeze energia astfel încât să‐i ajungă până la finalul cursei.

Se auzea de la organizatori că trecuse linia de sosire primul concurent. El nu făcuse nici măcar jumătate din cursă, dar nu era conştient de asta. După o vreme se despărţi de bătrânel şi o rupse la fugă. Între timp pantofii cedaseră şi se vedeau din ce în ce mai evident degetele, care, uneori ajungeau direct pe asfalt. Acum se gândea că oricum trebuie să vină spre Bucureşti, spre acasă. Se culcă pe o ureche văzând că ocupă o poziţie destul de bună, însă ce nu ştia el, era că mai avea de alergat prin Pădurea Băneasa încă 5Km, iar cei de lângă el erau în faţa lui cu o tură de pădure. După atâta suferinţă, după atâta efort se vedea iarăşi neputincios. Dezamăgit de propriile sale realizări nu mai simţea degetele de la picioare sau vreun cârcel. Acum tot ce vroia era să‐i ajungă din urmă pe cei care aveau un avans de 5Km. Dorinţa puternică şi concentrarea au făcut dintr‐un simplu copil de aproape 15 ani, care nu cunoscuse acest sport, un adversar de temut. A depăşit toţi concurenţii întâlniţi. Şi mai mult decât atât, şi‐a depăşit limitele de orice natură. Când a intrat pe Stadionul Tineretului a avut cea mai mare viteză, pe care nici într‐o alergare de câţiva metri nu o atingea înainte. Ultimii concurenţi, care erau cu 50 ‐ 100m în faţa lui se uitau speriaţi în urmă la năluca ce avea să vină şi măreau pasul… Însă, insuficient!

A terminat acea cursă pe poziţia 136. O poziție foarte bună pentru un novice care s‐a lamentat preţ de o oră dacă să mai continue sau nu cursa. Dacă şi‐ar fi propus să termine cursa sau să ocupe o asemenea poziţie, ar fi abandonat cu siguranţă. Dar şi‐a propus ceva realizabil, doar să‐i depăşească pe cei aflaţi în imediata apropiere.

 Am descoperit astfel o învăţătură valoroasă pentru viaţă: să ne fixăm obiective măreţe, însă drumurile către acestea să le facem în paşi mărunţi.

 La unul dintre maratoanele montane am văzut pe un copac aflat la baza celei mai puternice şi lungi urcări un afiş pe care scria:

Poate că o să ţi se pară că acest drum nu se mai termină
Poate că o să‐ţi doreşti să nu mai vii niciodată aici…
Ne vedem la anul!

 © atlasuldesanatate.ro

1415 Total Views 2 Views Today

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *