Medicina este cu siguranță unul dintre cele mai fascinante domenii ale civilizației umane, datorită complexității inimaginabile a obiectului ei de studiu, și anume, corpul uman. Este evident faptul că dintotdeauna a existat un real interes pentru cunoașterea alcătuirii corpului uman, iar la baza anatomiei, fiziologiei și medicinei actuale stau preocupări științifice provenite încă din Antichitate.
În Antichitate a avut loc descoperirea corpului uman și putem spune că popoarele primitive trebuie să fi avut unele cunoștințe de anatomie. Primele informații referitoare la alcătuirea corpului au fost furnizate de canibalism și tranșarea animalelor. Omenirea a cunoscut multe despre alcătuirea corpului uman, drept dovadă stau tehnicile de îmbălsămare dezvoltate de egipteni. Dovezile scrise, însă, sunt puține, ceea ce nu e deloc o surpriză pentru că in Antichitate cunoștințele se transmiteau pe cale orală de la o generație la alta. Foarte interesant este faptul că noțiunile medicale erau asociate ritualurilor magice și credințelor religioase, accesibile puținilor inițiați. Cel mai probabil, anatomia umană a apărut ca știință în jurul anului 700î.H. la vechii greci, când la Cnidos s-a dezvoltat prima școală de medicină în care tradițiile religioase legate de cultul zeului tămăduirii au fost complet abandonate în favoarea observării bolnavului. Ca un pas următor în evoluția medicinei, Hipocrate, „părintele medicinei”(460-375î.H.) a fondat la Kos propria școală de medicină. Foarte important, încă din acea perioadă el a evidențiat rolul mediului fizic și social în apariția și vindecarea bolilor. Terapia lui se bazează pe indicații de regim alimentar. Mai departe, în Alexandria, s-a dezvoltat o puternică școală de anatomie, unde au lucrat Herofil din Calcedonia, despre care se spune că ar fi făcut primele disecții publice și tot el a stabilit că creierul uman este centrul funcțiilor mentale, a diferențiat nervii senzitivi de cei motori și a dat numele de duoden primei părți a intestinului subțire, și Erasistrate din Keos care a descoperit căile biliare principale. Ambii oamenii de știință credeau că prin artere circulă aer. La Roma, medicii erau aproape toți „de import” și studiile medicale au cunoscut un regres evident. Galenus(130-200d.H.), medic grec, a scris numeroase lucrări de medicină, dar și de matematică, filozofie și drept, ajungând foarte popular la Roma. El scria că „Hipocrate a deschis drumul, dar eu l-am făcut practicabil”. În secolele care au urmat, opera lui s-a bucurat de o mare apreciere, ajungându-se până acolo, încât orice părere care diferea de aceasta să fie considerată erezie, deși a avut numeroase greșeli.
În Evul Mediu a avut loc stagnarea dezvoltării științelor. S-a crezut că, în urma cuceririi de către arabi a Alexandriei(642d.H.), cunoștințele acumulate de școala de aici vor fi iremediabil pierdute. Din contră însă, se pare că cei care au dus mai departe în Europa flacăra anatomiei au fost tocmai arabii. Sfinții Cosma și Damian, considerați „patronii chirurgiei”, se pare că erau 2 arabi convertiți la creștinism, iar principalul reprezentant al școlii de medicină din Salerno(sec.al IX-lea) era Constantin Africanul, originar din Cartagina. Datorită acestei școli s-a răspândit în Europa primul tratat de chirurgie din lume, ”Chirurgia maestri Rogeri”(sec.al XII-lea). Opoziția evidentă a bisericii a blocat multă vreme răspândirea cunoștințelor anatomice și chirurgicale („biserica are oroare de sânge”). Se mai făceau studii doar în anumite centre universitare care erau susținute de catedrale și mănăstiri bogate, fără teamă de excomunicare, cum ar fi Cambridge, Padova, Bologna, Paris și, mai ales, Montpellier.
Perioada Renașterii a însemnat un progres evident în toate domeniile cunoașterii. Pornind de la disecțiile făcute pe ascuns de mari artiști ca Leonardo da Vinci, ale cărui desene sunt de o mare acuratețe, s-a ajuns la o mai bună cunoaștere a structurilor anatomice. Desprinderea de doctrina lui Galenus, dominantă în epocă, s-a făcut prin activitatea și lucrarea lui Vesalius „De humani corporis fabrica”(1543), o adevărată revoluție în anatomie. La Padova, Colombo, Eustachio, Acquapendente (autorul primului atlas anatomic în culori) și alții merg pe calea deschisă de Vesalius. La Roma, Paris, Montpellier se dezvoltă puternice școli de anatomie și medicină.
Epoca modernă este epoca dezvoltării rapide a științelor când cercetările au luat un nemaiîntâlnit avânt datorită inventării microscopului optic de către Jansen și perfecționarea acestuia de către Antonie van Leeuwenhoek, naturalist olandez considerat părintele microscopiei. A construit un microscop cu mare putere de mărire și a descris cu ajutorul acestuia globulele sangvine, circulația prin capilare, spermatozoizii, dar și numeroase protozoare. Malpighi, Golgi și alții au identificat principalele structuri celulare ale organismului și i-au recunoscut funcțiile principale. Morgagni(1682-1771) are meritul de a fi pus bazele teoretice și metodice ale anatomiei patologice. În sec. XIX-XX, studiul anatomiei microscopice ia o amploare deosebită, din cauza dezvoltării tehnicilor de microscopie optică și electronică, a microtomiei și a tehnicilor specifice de colorare a preparatelor. În zilele noastre, metode noninvazive, precum radiografia, ecografia și rezonanța magnetică, permit efectuarea unor cercetări, altădată de neimaginat, asupra morfologiei și dinamicii corpului in vivo, precum și monitorizarea evoluției și creșterii organelor încă din primele faze ale dezvoltării embrionare. În acest mod, anatomia a devenit fundamentul esențial al disciplinelor medicale.
Sursa: Enciclopedia corpului uman – Ion Rosu, Calin Istrate, Monica Silvester
